Carti
Biblii
Muzica
Video
Cadouri
Resurse Biserica
Predici
Copii
Marius - Spania: "Am primit comanda .Va multumesc pt.promtitudine si sa va dea Dumnezeu aceeasi viteza de reactie in tot ce faceti.Dumnezeu sa va binecuvinteze!!!"
Detalii>>


Ca agnostic în adevăratul sens al cuvântului, consider totuşi cartea lui John Lennox a fi cu totul de natură să te facă să‑ţi pui întrebări … Este o carte bine scrisă, care va contribui la soluţionarea dezbaterilor asupra unei chestiuni fundamentale.”
Alan Emery,
Profesor emerit de Genetică Umană,
Universitatea din Edinburgh
O reevaluare sclipitoare a relaţiei dintre ştiinţă şi religie, care aruncă o lumină nouă, binevenită, asupra dezbaterilor majore din ziua de azi. O lectură neapărat necesară pentru toţi cei care reflectează asupra celor mai importante chestiuni ale vieţii.”
Alister McGrath,
Profesor de Teologie, Slujire şi Educaţie,
King’s College, Londra
Această lucrare este mai mult decât o analiză critică a întrebării puse din titlul ei. Este o carte ştiinţifico‑poliţistă, de natură să‑l ţină pe cititor în suspans, pe măsură ce dovezile sunt puse la locul lor, una câte una.”
Keith Frayn,
Profesor de Metabolism Uman,
Universitatea din Oxford
Groparul lui Dumnezeu este o contribuţie importantă la dezbaterile şi întrebările cu privire la originea universului şi a legilor lui fizice, la originea designului biologic complex şi a scopului omenirii (dacă există vreunul).”
Chris Paraskeva,
Profesor de Oncologie Experimentală,
Universitatea din Bristol
Nu există dezbatere mai importantă decât aceasta: ştiinţa faţă‑n faţă cu religia. Însă ea trebuie reluată cu o înţelegere clară a ceea ce înseamnă de fapt şi ştiinţa şi religia. Lennox a făcut acest lucru într‑un mod admirabil.”
Colin Tudge,
The Guardian
O demolare totală a încercării lui Dawkins de a extrapola din domeniul biologiei în cel al religiei.”
Melanie Phillips,
The Spectator

În anul 2006, la o conferinţă ţinută la Salk Institute for Biological Sciences, în oraşul La Jolla din California, s-a discutat tema: „Dincolo de credinţă: ştiinţa, religia, raţiunea şi supravieţuirea“. Ca răspuns la întrebarea dacă ştiinţa ar trebui să înlăture religia, Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel, a spus: „Lumea trebuie să se trezească din lungul coşmar al religiei … Trebuie ca noi, oamenii de ştiinţă, să facem tot ceea ce putem pentru a şubrezi edificiul religiei, iar acest lucru ar putea fi cea mai importantă contribuţie a noastră la binele civilizaţiei“.

Deloc surprinzător, Richard Dawkins a mers chiar mai departe cu afirmaţiile sale: „Sunt complet sătul de felul în care creierul oamenilor a fost spălat în încercarea de a-i face să acorde respect religiei“. 

Şi totuşi… Sunt adevărate toate aceste afirmaţii? Pot fi toţi oamenii religioşi catalogaţi drept insuficient informaţi şi plini de prejudecăţi? Unii dintre ei, trebuie ştiut, sunt oameni de ştiinţă care au primit premiul Nobel. Sunt aceştia caracterizaţi de speranţa de a găsi un colţ întunecat al universului, pe care ştiinţa să nu-l poată niciodată lumina? Cu siguranţă că o astfel de descriere nu este onestă şi nici adevărată, când ne gândim la unii dintre pionierii ştiinţei moderne, care, precum Kepler, au susţinut că ceea ce i-a inspirat şi i-a condus tot mai sus în căutările lor ştiinţifice a fost tocmai convingerea că există un Creator. Pentru ei, acele colţuri întunecate ale universului pe care ştiinţa începea să le lumineze pe rând nu constituiau altceva decât dovezi ample ale ingeniozităţii lui Dumnezeu.

 Şi cum stau lucrurile în ce priveşte biosfera? Complexitatea ei uluitoare este oare doar aparent proiectată, aşa cum crede Richard Dawkins, devotatul aliat al lui Peter Atkins? Poate raţiunea să fie zămislită prin procese naturale necontrolate, care lucrează, sub constrângerea legilor naturii, asupra materiilor elementare ale universului, într-un fel aleatoriu? Iar ca soluţie la problema relaţiei dintre minte şi trup se poate oare spune, simplu, că raţiunea „a apărut“ din trupul material prin procese necontrolate, lipsite de orice raţiune?”

 * * *

Anthony Flew, eminentul filozof britanic care, pentru o perioadă îndelungată, a fost liderul intelectual al ateismului, este de o altă părere. Într-un interviu acordat postului de radio BBC, el a afirmat că o Fiinţă superinteligentă este singura explicaţie satisfăcătoare cu privire la originea vieţii şi la complexitatea naturii. O astfel de afirmaţie, făcută de un gânditor de calibrul lui Flew, a dat un nou impuls dezbaterii viguroase, pe alocuri chiar încinse, cu privire la „designul inteligent“.” 

* * *

 Într-un articol fascinant, Public Education and Intelligent Design [Învăţământul public şi designul inteligent], Thomas Nagel, un cunoscut ateu, profesor de filozofie în New York, scrie: „Scopurile şi intenţiile lui Dumnezeu – dacă există un dumnezeu – precum şi natura voii Sale, nu pot fi subiecte ale unei teorii ştiinţifice, nici ale explicaţiei ştiinţifice. Dar aceasta nu înseamnă că nu pot exista dovezi ştiinţifice în favoarea sau împotriva intervenţiei în ordinea naturală a unei astfel de cauze neguvernate de legile naturale“.” 

* * *

Propun însă ca mai întâi să ne facem o idee despre adevăratul raport credinţă/necredinţă în Dumnezeu, în rândurile comunităţii ştiinţifice. Unul dintre cele mai interesante sondaje în această privinţă este cel condus de Edward Larsen şi Larry Witham, în 1996, şi publicat în revista Nature. Acest sondaj a fost o repetare a unuia făcut în anul 1916 de către profesorul Leuba, în care 1000 de oameni de ştiinţă (aleşi la întâmplare din catalogul American Men of Science, din anul 1910) au fost întrebaţi dacă ei cred într-un Dumnezeu care răspunde la rugăciuni şi în nemurirea sufletului – ceea ce, remarcaţi, este cu mult mai specific decât credinţa într-o oarecare fiinţă divină. Doar 70% dintre cei întrebaţi au dat un răspuns, iar dintre aceştia, 41,8% au răspuns cu da, 41,5% au răspuns cu nu, iar 16,7% s-au declarat agnostici.

 În sondajul făcut în 1996, procentajul de răspuns a fost de 60%, dintre care 39,6% au răspuns cu da, 45,5% au răspuns cu nu, iar 14,9% s-au declarat agnostici. Aceste statistici au primit diferite interpretări în presă, pe principiul paharului pe jumătate plin sau pe jumătate gol. Unii le-au folosit ca pe o dovadă a supravieţuirii credinţei, alţii, ca pe o dovadă a constanţei necredinţei. Probabil că cel mai surprinzător lucru este că diferenţa dintre numărul oamenilor de ştiinţă credincioşi şi cel al oamenilor de ştiinţă necredincioşi a rămas destul de mică în decursul celor optzeci de ani de imensă creştere a cunoaşterii ştiinţifice, lucru care contrastează puternic cu percepţia publică dominantă din zilele noastre.”

 * * * 

Poate că o ilustraţie simplă ne va ajuta să înţelegem că ştiinţa este limitată. Să ne imaginăm că mătuşa mea Matilda a făcut un tort frumos, iar noi îl luăm pentru a fi analizat de către un grup de oameni de ştiinţă dintre cei mai renumiţi. Eu, ca persoană direct implicată, le cer să-mi explice acest tort, iar ei se apucă de treabă. Nutriţionistul ne va spune numărul de calorii pe care tortul le conţine; biochimistul ne va informa cu privire la structura proteinelor, a lipidelor etc. aflate în tort; chimistul ne va relata despre elementele implicate şi despre legăturile chimice dintre ele; fizicianul va putea analiza tortul în termenii particulelor fundamentale, iar matematicianul ne va oferi, fără îndoială, un set de ecuaţii elegante care descriu comportamentul acelor particule. 

Acum, după ce toţi aceşti experţi ne-au oferit, fiecare în termenii disciplinei ştiinţifice respective, o descriere exhaustivă a tortului, putem spune că el a fost complet explicat? Ni s-a oferit cu siguranţă o descriere a felului cum a fost tortul făcut şi a felului cum feluritele ingrediente s-au combinat între ele, dar să presupunem că le voi pune experţilor o întrebare finală: De ce a fost făcut tortul? Zâmbetul de pe faţa mătuşii Matilda arată că ea cunoaşte răspunsul, căci ea este cea care a făcut tortul şi l-a făcut cu un anumit scop. Însă toţi nutriţioniştii, biochimiştii, chimiştii, fizicienii şi matematicienii din lume nu vor fi în stare să răspundă la această întrebare – şi nu este deloc o insultă la adresa disciplinelor ştiinţifice pe care le reprezintă faptul că nu pot da un răspuns în această privinţă. Disciplinele lor, care pot face faţă chestiunilor cu privire la natura şi la structura tortului, adică pot răspunde la întrebările de tip „cum?“, nu pot însă răspunde la întrebările de tip „de ce?“, legate de scopul pentru care a fost făcut tortul. De fapt, singurul fel în care putem avea un răspuns este dacă mătuşa Matilda ni-l dă. Dacă însă ea nu ni-l face cunoscut, este simplu să înţelegem că nicio măsură de analiză ştiinţifică nu ni-l va furniza vreodată.” 

* * * 

Înainte de a o părăsi pe mătuşa Matilda, trebuie să notăm că povestea ei simplă ne ajută să distingem o altă confuzie făcută adesea. Am văzut că raţionamentul ştiinţific nu poate descoperi motivul pentru care ea a făcut tortul; acest motiv trebuie să ni-l spună chiar ea. Aceasta nu înseamnă însă că, de la acest punct încolo, raţiunea este irelevantă sau inactivă. Ba dimpotrivă! Deoarece, pentru a o înţelege pe mătuşa Matilda atunci când ne spune pentru cine a făcut tortul, avem nevoie de raţiune. 

De asemenea, avem nevoie de raţiune pentru a cântări credibilitatea explicaţiei ei. Dacă ea ne spune că a făcut tortul pentru nepotul ei Jimmy, iar noi ştim că nu are niciun nepot cu numele acesta, atunci ne vom îndoi de explicaţia ei; dacă ştim că are un nepot cu acest nume, atunci explicaţia ei are sens. Cu alte cuvinte, raţiunea nu este opusă revelaţiei, ci, pur şi simplu, revelarea de către mătuşa Matilda a scopului pentru care a făcut tortul oferă raţiunii o informaţie la care raţiunea, neajutată, n-ar avea acces. Însă raţiunea este absolut esenţială pentru a procesa această informaţie. Punctul principal este că, în cazurile unde ştiinţa nu constituie sursa noastră de informaţie, nu putem în mod automat să presupunem că raţiunea a încetat să funcţioneze şi că dovezile au încetat să mai fie relevante.” 

* * *

Este evident că existenţa unui mecanism biologic cu complexitate ireductibilă ar reprezenta o provocare formidabilă pentru teoria evoluţionistă, aşa cum Darwin însuşi a scris: „Dacă s-ar putea demonstra existenţa vreunui organ complex care nu s-ar fi putut forma prin numeroase mici modificări succesive, teoria mea ar fi în mod absolut invalidată“. Argumentul este reluat de Dawkins în The Blind Watchmaker, unde susţine că, „dacă s-ar găsi un astfel de organism, el va înceta să mai creadă în darwinism“. Behe răspunde provocării lui Darwin, argumentând că există multe mecanisme moleculare cu complexitate ireductibilă asemenea flagelului celular. 

Este limpede din definiţie că a dovedi faptul că orice sistem particular este caracterizat de complexitate ireductibilă implică demonstrarea unei negaţii, lucru extrem de dificil, după cum bine ştim. Nu este deci surprinzător că Behe (care, trebuie menţionat, pare să nu aibă nicio dispută cu ideea darwinistă a descendenţei dintr-un precursor prin modificare) a provocat o mulţime de controverse cu afirmaţia prin care susţine că „evoluţia moleculară nu este fundamentată pe dovezi ştiinţifice. Nu există nicio publicaţie în literatura ştiinţifică – nici chiar în cele mai prestigioase jurnale academice sau de specialitate, ori cărţi – care să descrie modul în care, sau dacă, a avut loc o evoluţie moleculară a vreunui mecanism complex molecular, real, biochimic. Există afirmaţii că acest tip de evoluţie ar fi avut loc, dar absolut niciuna nu este susţinută de experimente sau de calcule pertinente … iar în ciuda secvenţelor comparative şi a modelelor matematice, evoluţia moleculară nu a dat niciun răspuns cu privire la felul în care au apărut structurile complexe. Aşadar, teoria de tip darwinian a evoluţiei moleculare nu a fost dovedită şi ar trebui deci să dispară“.” 

* * * 

[…] profesorul Derek Brickerton ne dă un exemplu interesant din domeniul lingvistic, explicând faptul că până şi o singură propoziţie prezintă o problemă uriaşă: „Încercaţi să rearanjaţi orice propoziţie obişnuită compusă din zece cuvinte. Există, în principiu, exact 3.628.800 de moduri în care am putea face aceasta, dar numai una este corectă din punct de vedere al semnificaţiei. Aceasta înseamnă că 3.628.799 dintre ele nu sunt corecte gramatical“. 

Brickerton pune următoarea întrebare evidentă: „Cum am aflat aceasta? Cu siguranţă, niciun părinte sau profesor nu ne-a spus aceasta. Singura cale prin care putem afla acest lucru este să fim în posesia unei reţete care să ne spună cum să construim propoziţiile, o reţetă aşa de complexă şi de exhaustivă, încât să elimine toate cele 3.628.799 de variante greşite de a compune o propoziţie din zece cuvinte şi să o selecţioneze doar pe cea corectă. Dar, deoarece o asemenea reţetă ar trebui să se aplice la toate propoziţiile şi nu doar la cea din exemplul dat, această reţetă ar exclude, din toate limbile, mai multe variante negramaticale decât există atomi în cosmos“. 


[…] Pentru a ne face o idee despre numerele implicate într-o situaţie biologică, vom nota că cea mai mică proteină care posedă funcţii biologice cunoscute implică cel puţin 100 de aminoacizi şi astfel moleculele de ADN care le corespund au 10130 de secvenţe alternative, dintre care doar o foarte mică proporţie vor avea o semnificaţie biologică. Totalul tuturor variantelor posibile este deci inimaginabil de mare. Deoarece dezoxi-riboza nu are o preferinţă pentru vreo bază în particular, toate secvenţele bazice de o anumită lungime sunt în aceeaşi măsură probabile. Aceasta impune faptul că probabilitatea originii pur aleatoare a unei secvenţe specifice cu semnificaţie biologică este aşa de mică, încât este neglijabilă.” 

* * * 

Faptul că sursa informaţiei poate sau nu poate fi determinată este, din punct de vedere logic, irelevant în ce priveşte întrebarea dacă un input informaţional extern este necesar. Dacă, să zicem, am merge pe Marte şi am descoperi un şir lung de grămezi de cuburi din titan care se întinde până la orizontul marţian, fiecare grămadă fiind constituită dintr-un număr prim de cuburi, iar grămezile sunt aşezate într-o ordine crescătoare 2, 3, 5, 7, 11, 13, 17, 19…, atunci am trage imediat concluzia că această aranjare implică un input de inteligenţă, chiar dacă nu avem nicio idee despre natura inteligenţei care stă în spatele lui. Dar dacă am descoperi ceva mult mai complex – să zicem o moleculă de ADN – atunci, foarte probabil, oamenii de ştiinţă naturalişti vor concluziona că ea este rezultatul şansei şi al necesităţii!” 

* * * 

Astfel de calcule au convins de mult timp pe majoritatea oamenilor de ştiinţă – inclusiv pe Dawkins – că procesele pur întâmplătoare nu pot explica originea sistemelor încărcate cu informaţie complexă. Dawkins citează estimarea lui Isaac Asimov privind probabilitatea asamblării întâmplătoare a unei molecule de hemoglobină din aminoacizi. O astfel de moleculă constă din patru lanţuri de aminoacizi răsucite împreună. Fiecare lanţ constă din 146 de aminoacizi şi sunt 20 de feluri diferite de aminoacizi găsite în fiinţele vii. Numărul de căi posibile de aranjare a acestor 20 într-un lanţ lung de 146 de legături este de 20146, care înseamnă circa 10190. (În tot universul există numai circa 1070 protoni.) 

Amintim cititorului de concluzia categorică a lui Dawkins: „Este extrem, zdrobitor, dureros de evident că, dacă darwinismul ar fi cu adevărat o teorie a norocului, el n-ar putea funcţiona. Nu trebuie să fii matematician sau fizician ca să calculezi că un ochi sau o moleculă de hemoglobină ar dura ca de aici la infinit pentru a se auto-asambla printr-un noroc pur întâmplător“. Sir Fred Hoyle şi astrofizicianul Chandra Wickramasinghe împărtăşesc punctul de vedere al lui Dawkins cu privire la capacităţile proceselor bazate pe întâmplare, anume că, „indiferent de cât de mare este mediul înconjurător care se ia în considerare, nu se poate ca viaţa să fi avut un început aleator. 

Trupe de maimuţe năvălind şi tastând la întâmplare pe maşini de scris nu ar putea produce operele lui Shakespeare, pentru simplul motiv că întregul univers observabil nu este suficient de mare ca să conţină hoardele de maimuţe, maşinile de scris şi desigur nici coşurile necesare pentru deşeurile de hârtie, unde să se depoziteze hârtia rezultată din încercările nereuşite. Acelaşi lucru este valabil şi pentru materia vie. Probabilitatea formării spontane a vieţii din materie neînsufleţită este de aproximativ 1:1040000… Este suficient de mare pentru a-l îngropa pe Darwin şi întreaga teorie a evoluţiei. Nu a fost nicio supă primordială, nici pe această planetă, nici pe vreo alta, iar dacă începuturile vieţii nu au fost întâmplătoare, înseamnă că ele au fost produsul unei inteligenţe care a avut nişte scopuri“.”

* * * 

Însuşi faptul că Dawkins pune întrebarea despre cine L-a făcut pe Făcător arată că el ar putea avea o dificultate conceptuală în a considera existenţa a ceva necreat şi etern. Totuşi, dacă este aşa, atunci el este vinovat de încă o inconsecvenţă gravă. S-ar fi crezut că viziunea lui asupra lumii l-a obligat să creadă (din nou, la fel ca grecii antici) că materia şi energia (şi legile naturii) au existat dintotdeauna. Dacă aşa stau lucrurile, atunci el crede cu adevărat în ceva etern – de fapt în multe astfel de lucruri – în însăşi chintesenţa universului care ne înconjoară. Eram de multe ori intrigat când, în desele mele vizite în fostele ţări comuniste, teoreticieni comunişti de stil vechi îmi adresau adesea întrebarea: „Cine L-a făcut pe Dumnezeu?“. 

Era interesant să vezi dilema în care intrau atunci când li se punea în faţă propria lor credinţă în eternitatea materiei. În final puteam să localizăm problema cheie. Pentru ei, materia eternă, fără raţiune, era perfect acceptabilă, dar nu un Dumnezeu personal etern. Logica nu era de partea lor, aşa cum nu este nici de partea lui Dawkins. Energie eternă, da; dar o Persoană Eternă, nu. Unde este logica în toate acestea? Fie că adoptă sau nu materialismul de stil vechi cu universul său etern, Dawkins este desigur obligat să creadă că universul l-a creat pe el, şi atunci suntem îndreptăţiţi să-i întoarcem întrebarea – „Cine L-a creat pe Creator?“ – şi să-l întrebăm cine l-a creat pe creatorul lui – universul? Ce e bun pentru gâscă e bun şi pentru gâscan.”

Taguri: Groparul lui Dumnezeu , John C. Lennox,

Adauga Comentariu





SimpleViewer requires JavaScript and the Flash Player. Get Flash

Taguri: Groparul lui Dumnezeu , John C. Lennox,