Analizând
pasaje biblice relevante, David Pawson descrie opt elemente esenţiale
ale botezului cu Duhul Sfânt şi afirmă că recuperarea acestei
doctrine este esenţială dacă vrem să devenim o Biserică autentic
apostolică în secolul XXI.
Epilog
Cititorul
atent al acestei cărţi va rămâne fără îndoială cu o întrebare
simplă: dacă Biserica, în cea mai mare parte a istoriei ei, nu a
predicat o doctrină complet biblică a botezului Duhului, cum
explicăm lucrarea pe care Duhul a realizat-o de-a lungul veacurilor
în oameni şi colectivităţi? Într-adevăr, Duhul a lucrat în mod
evident chiar şi acolo unde „primirea” Duhului nu a fost
menţionată deloc.
Cred
că răspunsul se află în faptul că Dumnezeu este mai presus de
Cuvântul Său. El are libertatea să acţioneze în orice mod
doreşte, în armonie cu caracterul Său. El este un Dumnezeu al
harului, ceea ce înseamnă că este un Dumnezeu generos.
Unic printre celelalte religii, creştinismul aşază
justificarea înaintea sfinţirii. Nu trebuie să fim neprihăniţi
pentru a fi acceptaţi ca fii – ceea ce este extraordinar, întrucât
neprihănirea depăşeşte posibilităţile noastre. Dumnezeu ne
acceptă pe baza credinţei pentru ca, perseverând în această
credinţă, să ajungem neprihăniţi.
Aşadar, nu trebuie să fim desăvârşiţi din punct de
vedere moral pentru a primi binecuvântarea Lui. La fel, nu trebuie
să fim desăvârşiţi nici din punct de vedere mental. Slavă lui
Dumnezeu că El nu aşteaptă până când doctrina noastră este
corectă, pentru ca Duhul Lui să lucreze în noi.
Oricine caută puterea şi puritatea Duhului, iubirea şi
pacea pe care El le oferă, indiferent de modul în care îşi
exprimă dorinţa şi indiferent dacă poate sau nu să citeze
versete biblice în sprijinul căutării sale, are toate şansele
să-i fie ascultată rugăciunea. Am întâlnit mulţi oameni care au
fost indiscutabil botezaţi în Duhul, dar care nu cunoşteau textele
relevante ale Scripturii şi nici nu-şi dădeau seama ce li se
întâmplase.
Dumnezeu
vrea să ne dea darurile şi roadele Duhului, răspunzând însetării
sincere a oricărui credincios, fără să ţină seama dacă aceştia
îşi pot articula sau nu dorinţa în termeni doctrinari şi
biblici. Iată de ce Pavel a vorbit despre „înnoirea făcută de
Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus
Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 31:5-6).
Dacă am aştepta până când totul ar fi perfect, atât
din punct de vedere moral cât şi mental, nu am mai primi nimic din
mâna Lui. El nu ne binecuvântează pentru ceea ce suntem, ci mai
degrabă în pofida a ceea ce suntem – aceasta dacă credem în
El.
Iată de ce
Duhul a lucrat în cadrul diferitelor curente – puritan şi
penticostal, catolic şi protestant, evanghelic şi carismatic. Duhul
este activ chiar şi atunci când nu există un acord teologic.
Dinamica precede doctrina. Cei care au Duhul trebuie să „caute să
păstreze unirea Duhului, prin legătura păcii – până vom ajunge
toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu,
la starea de om mare” (Ef. 4:3, 13).
Aşadar Dumnezeu, aflându-Se mai presus de Cuvântul
Său, poate acţiona dincolo de Cuvântul Său, deşi niciodată în
contradicţie cu acesta. Totuşi, această generozitate mărinimoasă
a lui Dumnezeu dă naştere adesea la două concluzii foarte
greşite.
În primul
rând, se presupune mult prea uşor că binecuvântarea Lui înseamnă
aprobarea învăţăturii noastre, că dacă Duhul Sfânt lucrează,
înţelegerea noastră doctrinară trebuie să fie corectă. O astfel
de concluzie nu este nicidecum adevărată. Binecuvântarea Lui
înseamnă că El este îndurător, iar nu că noi avem dreptate.
Cred că am spus suficient pentru a dovedi acest lucru.
În al doilea rând, mult mai gravă este presupunerea
că doctrina nu este importantă şi că sinceritatea este tot ceea
ce contează. De ce să ne contrazicem în ceea ce priveşte
teologia, dacă Dumnezeu oricum ne va binecuvânta? Cultura
postmodernă promovează un astfel de relativism tolerant, respingând
dogmatismul intolerant. Nu am putea să învăţăm din modelul
culturii noastre, bucurându-ne de experienţa Duhului fără a ne
mai preocupa de ceea ce se învaţă despre El?
Bineînţeles că din acest epilog s-ar putea trage
concluzia că scrierea acestei cărţi a fost o totală pierdere de
vreme. De ce să pledăm pentru o teologie unită când de fapt ea nu
contează? De ce să nu ne ghidăm după principiul pragmatic
potrivit căruia, dacă o învăţătură „funcţionează”,
indiferent de conţinutul ei, ea trebuie păstrată, acceptând pur
şi simplu să avem opinii diferite? O astfel de bunăvoinţă
lipsită de prejudecăţi, care ne pune la adăpost de orice fel de
critici reciproce, ar sluji, în mod sigur, mult mai bine cauza
unităţii ecumenice.
În
primul rând, Dumnezeu este mai presus de Cuvântul Său, nu însă
şi noi. El ne-a descoperit voia Lui ca standard ultim în toate
aspectele legate de credinţă şi trăire. Acest Cuvânt trebuie
luat întotdeauna ca reper de evaluare a tuturor deviaţiilor.
Cei care învaţă în trupul lui Cristos au o
responsabilitate uriaşă. Ei trebuie să ofere o expunere şi o
aplicare corectă a Scripturilor, având în vedere că cei care
învaţă vor primi „o judecată mai aspră” (Iac. 3:1). Aceasta
pentru că s-au înşelat ei înşişi, dar i-au indus în eroare şi
pe alţii. Iată de ce Pavel îl îndeamnă pe Timotei: „Caută să
te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un
lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept
Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15, citat anterior, dar care
merită cu prisosinţă repetat).
Toţi avem această datorie de a fi fideli Scripturii în
tot ceea ce spunem şi facem. Chiar în aceste momente, scriind
aceste rânduri, mă rog astfel lui Dumnezeu: „Doamne, dacă ceva
din ceea ce am scris nu este în acord cu Cuvântul Tău, fie ca
Duhul adevărului să-i prevină pe cititori, astfel încât umblarea
lor cu Tine să nu fie afectată. Amin”.
Aşadar, există un motiv negativ pentru reexaminarea
interpretărilor noastre tradiţionale cu privire la acele pasaje
biblice care vorbesc despre botezul Duhului (tocmai de aceea
Capitolul 3 dedicat Noului Testament a fost de departe cel mai lung).
Nu trebuie să le dăm celorlalţi o securitate falsă sau aşteptări
greşite în această privinţă. Nu trebuie însă nici să ne temem
să facem acest lucru, în aşa măsură încât să nu mai spunem
nimic.
Ajungem astfel
şi la motivul pozitiv al studiului nostru. Numai atunci când
predicatorii prezintă darurile lui Dumnezeu cu claritate şi
încredere, ascultătorii lor şi le însuşesc prin credinţă.
Simplele opinii nu au acest efect. Convingerile însă da. Noi
promitem altora numai ceea ce credem cu tărie că Dumnezeu a promis
în Cuvântul Său.
Am
văzut însă că botezul în Duhul este unul dintre beneficiile
mântuirii noastre în Cristos strâns legat de cuvântul
„făgăduinţă” (Lc. 24:49; Fa. 1:4; 2:33, 39). Este o
făgăduinţă care poate fi proclamată cu încredere, fiind deja
împlinită pe o scară largă. Este păcat că ea a fost atât de
neglijată în predicarea şi învăţătura creştină.
Lumea trebuie să vadă câtă putere, puritate şi
unitate este în sânul Bisericii atunci când toate curentele ei
declară la unison la fel ca şi Ioan Botezătorul: „Eu vă botez
în apă, dar Isus vă va boteza în Duh Sfânt”.
Acum la intrarea în noul secol şi mileniu, speranţa
şi rugăciunea mea este ca Biserica, până la revenirea Domnului,
să aibă o astfel de mărturie unită a faptului că Isus este
Botezătorul. Fie ca şi această carte să însemne o mică
contribuţie la realizarea acestui scop, pentru binele Bisericii şi
pentru gloria Domnului.
Taguri:
Isus botează într-un singur Duh Sfânt, David Pawson,