M-am apropiat de cartea “Darul durerii” din două considerente majore: îl avea drept coautor pe Philip Yancey, scriitorul ce reuşeşte cu o pană hăruită să pună în cuvinte simţirile, gândurile, întrebările multora dintre noi dar şi să poarte, cu o aleasă măiestrie, gândurile noastre spre teritorii ale gândirii şi practicii creştine care altfel ne-ar fi rămas definitiv ascunse, unele la umbra neştiinţei, altele la adăpostul ignoraţei fundamentaliste.

Celălalt motiv care m-a îndemnat să îmbrăţişez paginile cărţii este reputaţia autorului, Paul Brand, care ajunsese cumva şi la mine. Ştiam că fusese printre primii medici care îndrăznise să se apropie cu pasiunea cercetătorului şi iubirea creştinului de bolnavii de lepră. Şi pentru că  această practică a medicului ce îşi închina viaţa lui Cristos  se desfăşura în India, cartea „Darul durerii” concepută ca o autobiografie sinceră şi prea puţin romanţată, devenea dintr-o dată o invitaţie la „a descoperi” ce nu putea fi refuzată.

Direcţiile prin care cartea vine spre cititor îmbogăţindu-i sunt multiple şi, după cum este firesc, se ramifică în funcţie de fiecare împătimit al lecturii. Pentru mine cartea a fost în primul rând o şansă nesperată de a face cunoştinţă cu o lume, cu o categorie de oameni pe care o respectam tăcut dar profund, de departe: medicii.

Nu, nu voiam şi nici acum nu nutresc o dorinţă prea mare de a avea de a face cu ei şi mai ales cu instituţia pe care o reprezintă dar lumea lor, aplecările şi mai ales rodul munci lor întotdeauna m-au fascinat. Nu puteam pricepe sângele rece şi calmul netulburat în faţa dramelor, zilele cercetării aplecate interesat asupra subiecţilor pe care noi doar la înmormântare suntem obligaţi să îi vedem, curajul de a lua în mâini viaţa cuiva şi de a încerca, pe margini de prăpastie, să readucă bucuria, speranţa şi mai ales liniştea în trupuri ostenite de durere.

Aşadar, pentru mine cartea „Darul Durerii” a însemnat în primul rând o călătorie făcută atent în spatele unui medic celebru, sub îndrumarea cuvintelor transformate în obiectiv video ce nu lasă să le scape nimic important. Am fost, alături de dr. Paul Brand în India copilăriei unde pentru prima dată medicina îi făcea cu ochi ştrengarului cu căsuţa în copac, l-am urmat apoi în Anglia formării, prinvindu-l cum înfloreşte sub chemarea tot mai puternică a Dumnezeului lui spre medicină.

Am participat cu el la disecţii făcute în noapte, am mângâiat bolnavi şi am plecat spre India, locul în care pasiunea şi dorinţa lui de a se închina cerului slujind oamenilor avea să deschidă perspective noi şi neînţelese pentru mine. Prin cuvinte atent alese şi prin darul cărţilor Dumnezeu mă făcea părtaş încă unei vieţii care putea mă inspira şi frustra totodată: în apartamentul meu călduţ, departe de cele mai multe probleme ale semenilor mei, vedeam aievea viaţa unui om care nu vorbea prea des despre Dumnezeu dar care lăsa faptele-i să arate spre Cel ce are întotdeauna milă, Creatorul tuturor.

O altă direcţie, impresionantă pentru mine, este legată de slujirea pe care dr. Paul Brand alege să o împlinească, ignorând parcă toate riscurile majore: slujirea bolnavilor de lepră.

 Citind toate istorisirile legate de această categorie de oameni numeroasă din India, ostracizaţii numărul unu ai societăţii, nedoriţii, eliminaţii societăţilor, ai familiilor şi mai ales ai propriilor gânduri: ei leproşi mă duceau de fiecare dată cu gândul la cea mai întinsă plagă a societăţii umane: păcatul privit adesea de Scriptură drept lepră. Lipsa durerii, schilodirea trupului, micimea degetelor, amputarea picioarelor, slăbănogirea trupului, distrugerea feţei şi mai ales amputarea sufletului şi a dorinţei de a trăi erau pentru mine metafore prea pline ale efectelor pe care păcatul le are asupra fiecărui exponent uman.

M-au impresionat abnegaţia doctorului Brand, dorinţa lui nestăvilită de a ajuta nenorociţilor care trăiau în zodia leprei, imensa muncă depusă pentru a găsi strategii demne de salvare şi mai ales puterea de a trece peste orice barieră ce se interpunea între el şi bolnavii săi. Autorul prindea într-o singură istorisire întreaga esenţă a nevoilor oamenilor atinşi de lepră „La câteva luni după deschiderea secţiei, examinam mâinile unui tânăr foarte inteligent, încercând să-i explic, în tamila mea stâlcită, că puteam stopa evoluţia bolii şi poate chiar să îi redăm parţial capacitatea de a-şi mişca mâinile, dar nu puteam face prea multe în privinţa diformităţilor faciale. Am glumit puţin, aşezându-mi mâna pe umărul lui. „Faţa tan-arată aşa de rău”, i-am spus, trăgându-i cu ochiul, „şi n-ar trebui să se înrăutăţească dacă îţi iei medicamentele. La urma urmei, noi, bărbaţii, nu trebuie să ne îngrijorăm atât de mult de faţă. Femeile sunt cele care se necăjesc pentru orice bubiţă sau rid.” M-am aşteptat să zâmbească şi el; în schimb a început să tremure, suspinând înăduşit. „Am zis ceva rău?” mi-am întrebat asistenta în engleză. „M-a înţeles greşit?” L-a chestionat într-o talmidă rapidă şi mi-a raportat „Nu, domnule doctor.  Spune că plânge pentru că i-aţi pus mâna pe umăr. Până să vină aici, nu-l mai atinsese nimeni, de mulţi ani.””

Cea mai pregnantă direcţie în care merge autorul este însă cea a durerii şi aici cartea m-a fascinat cu adevărat. Întrebările legate de durere nu contenesc să apară în minte noastră aproape în fiecare etapă a vieţii: unele sunt legate de dureri personale sau de durerile celor de aproape, altele legate de durerea, de suferinţa din lume. Unele întrebări atacă, parşiv, ideea de Dumnezeire, altele sunt izvorâte dintr-o viaţă obişnuită doar cu binele şi îngrozită de ideea de suferinţă iar unele sunt pur şi simplu rezultatul multor ani de obişnuiţă cu pereţi grii ai unei vieţi lipsite de bucurii. Am citit numeroase cărţi legate de acest subiect, am ascultat în linişte şi cu urechea deschisă numeroşi teologi, scriitori creştini şi pastori care mi-au vorbit despre durere în fel şi chip.

Unii au încercat să îl scoată pe Dumnezeu cu basmaua curată apărându-l de orice gând ce li se părea murdar, alţii s-au lansat în afirmaţii mari dar neverificate de realitate.

Unii au vorbit din cărţi în alte cărţii dar sunt şi din aceia care au vorbit dintr-o experienţă amară. Nici unul însă nu a avut perspectiva pe care reuşeşte să o creioneze cercetătorul Paul Brand despre durere. Este durerea un dar? Da, este! aşa afirmă şi reuşeşte să dovedească de-a lungul celor 400 de pagini medicul ce şi-a depus aproape întreaga viaţă la altarul cercetării acestei experienţe umane atât de nedorite şi totuşi atât de prezente: durerea. Purtându-ne prin concluzii medicale ce nu lasă umbră de îndoială, descoperind elemente din trupul nostru neştiute decât parţial dar care vorbesc puternic despre măiestria arhitectului fiinţei umane, dr. Paul Brand ne ansamblează în faţa ochilor, printre rândurile cuminţi, întreaga maşinărie care produce durere în corpul nostru. „Printre privilegiile de care se bucură specia umană, se numără şi superioritatea faţă de durere.

Avem abilitatea unică de a păşi în afara noastră şi de a reflecta la noi înşine, citind o carte despre durere sau de a evoca amintirea unui chin terifiant. Unele dureri – durerea unei pierderi sau traumele emoţionale – nu au nici un fel de stimul fizic. Ele sunt stări de spirit născocite de alchimia creierului. Aceste realizări de-a dreptul impresionante ale conştiinţei fac ca suferinţa să poată zăbovi în minte mult timp după ce trupul nu mai are nevoie de ea. Şi totuşi ele ne dau şi potenţialul de a ajunge la o înţelegere care schimbă toate datele experienţei durerii. Putem învăţa să-i facem faţă şi chiar să o biruim”

Cartea, împărţită în trei capitole  majore: „Către medicină” „o carieră închinată durerii” şi „împrietenia cu durerea” este mai mult decât o autobiografie scrisă la persoana întâi, este o călătorie plină de învăţăminte prin viaţa unui om care nu s-a mulţumit cu puţin pentru semenii lui, care nu a ales locul cel mai sigur, cariera cea mai promiţătoare, oamenii cei mai aleşi. O călătorie ce demonstrează încă o dată nu numai că durerea ne este dar şi nu chin ci şi că un om predat lui Dumnezeu şi dispus să meargă o milă şi încă o milă poate să coboare parte din bucuria cerească prin lucrarea dedicată a mâinilor lui.

„Celor mai mulţi dintre noi ne e sortit cândva, de-a lungul vieţii, să avem de îndurat o durere mare. Sunt încredinţat că atitudinea pe care ne-o cultivăm în prealabil poate determina foarte bine felul în care suferinţa ne va afecta atunci când ne loveşte.

Trimite Comentariu