Clipele trec una după
alta, zilele vin şi pleacă iar trecerea anilor ne lasă de fiecare dată cu
surprinderea întipărită adânc pe faţă. Mergem la biserică şi plecăm de la
biserică, ne burduşim în fiecare duminică cu predici şi cântece şi plecăm mai
departe într-o alergare tot mai nebună al cărui capăt nu îl vedem şi al cărui
scop l-am uitat de mult.
În frenezia cu care trăim uităm adesea să ne mai
întrebăm ce ajută şi ce nu sufletului nostru, dacă mai este în viaţă sau dacă a
trecut demult de fazele incipiente ale unei come profunde. Ne supunem cu toţii,
fără pic de rezistenţă, aceloraşi ritualuri al căror sens ne scapă de prea
multe ori. Ne supunem şi mergem mai departe de parcă nimic nu s-a întâmplat şi
nici măcar nu ar trebui să se întâmple. De ce ne-ar scoate cineva din rutina
zilnică? De ce ar da cineva laoparte ritualurile care ne ajută să părem în
viaţă?
Sunt însă şi din aceia
care au curajul să îşi chestioneze sufletul iar curajul acesta îi poartă spre
teritorii dureroase unde sub semnul întrebări şi a lupei realităţii sunt puse
lucrurile care odinioară reuşeau să bucure sufletul, să aline dorurile sfinte.
Rezultatele sunt prilej de mari lupte interioare, lupte desfăşurate pe terenul
arid al neînţelegerii celorlaţi dar care se pot sfârşi, în fericitele cazuri,
cu o viaţă cu adevărat schimbată, cu un suflet cu adevărat viu.
Fie că suntem din prima
categorie, fie că avem sau am avut curajul să ne plasăm în cea de-a doua,
cartea „Cu sufletul rămas în viaţă” scrisă de Philip Yancey se constituie
într-o sursă de apă curată capabilă să liniştească sufletul însetat dar şi
într-un prilej de frustrate capabil să trezească şi cele mai amorţite simţuri
ale sufletului adormit. Ca şi celelalte cărţi scrise de Philip Yancey şi
prezentate aici, şi această carte are darul de a te ţine captiv de la prima
până la ultima pagină, de a te purta, cu delicateţe şi atenţie, prin numeroase
locuri necunoscute nouă dar încărcate cu adâncă semnificaţie creştină.
Cartea începe simplu şi
direct introducându-ne, fără nici un preambul în două scene de un dramatism
aparte, specifice vieţii lui Yancey. Suntem purtaţi, prin maiestria cuvintelor,
în New York, imediat după ce turnurile gemene au fost doborâte de atacul
terorist din 2001 eveniment despre care autorul mărturiseşte: „în ce mă priveşte, evenimentele din 11
septembrie m-au pus în faţa a două întrebări bântuitoare: cine sunt? şi ce
vreau să fiu? […] aceste două întrebări mi-au prilejuit îndelungi căutări
interioare, reexaminări ale trecutului şi proiecţii ale unui posibil viitor.” Cealaltă scenă, definitorie pentru această
carte, pendulează între o conferinţă cu tema „credinţă şi fizică” şi câteva
reîntâlniri ale autorului cu un trecut aflat sub marca unui fundamentalism
ucigător. Dacă în cadrul conferinţei, oamenii liberi de orice constrângeri
dogmatice, alegeau să discute deschis şi sincer problema credinţei în raport cu
o ramură a ştiinţei, fizica, la întâlnirea cu trecutul Yancey avea să regăsească
oameni aflaţi „într-un soi de buclă
temporală […] unul povestea cum, în
sfârşit, după zece ani, scăpase de artrită întrucât hotărâse să rezolve
problema unui păcat nemărturisit.
Altul ridica în slăvi binefacerile de care ai
parte dormind pe magneţi. Câţiva sufereau de sindromul oboselii cronice, iar
unii încercau forme severe de depresie. […] ”. Referindu-se la întâlnirea
din cadrul bisericii copilăriei şi tinereţii lui Philip Yancey remarca: „O
întreagă procesiune de credincioşi avea să se ridice, pe parcursul slujbei
prelungite, mărturisind şansa de a-L fi putut cunoaşte pe Dumnezeu prin
mijlocirea acestei biserici. Ascultându-i, mi-am imaginat, pe de altă parte,
procesiunea celor absenţi, oameni asemeni fratelui meu care se înstrăinaseră de
Dumnezeu în mare parte din pricina aceleiaşi biserici. Îi pricepeam, acum,
spiritul combativ cu o oarecare milă, chiar dacă, în adolescenţă, mă secătuise
de viaţă şi credinţă. ”
Cum poţi rămâne cu
sufletul viu atunci când constaţi că rătăceşti de ani de zile prin jungla
bisericii, interesată de prea multe ori de programele şi ritualurile ei decât
de sufletul tău?
Cum poţi rămâne viu sufleteşte atunci când lucruri rele se
întâmplă cu tine sau lângă tine, lucruri şi evenimente pe care nu şti unde să
le încadrezi? Cum să-ţi alimentezi sufletul însetat atunci când balanţa dintre
sinceritatea şi pregătirea, deschiderea şi apropierea prietenilor atârna în
favoarea celor necreştini şi nicicum în favoarea bisericoşilor?
Yancey a găsit
un răspuns, ce-i drept personal, pe care ni-l oferă în această carte în rol de
felinar pentru sufletele rătăcite între programele spirituale. Cu o sinceritate
debordantă, autorul mărturiseşte „predicatorii
din bisericile pe care le frecventam ştiau să ridice glasul! jucându-se cu
emoţiile aşa cum ar fi cântat la vreun instrument muzical.
În solitudinea
camerei mele, însă, stăpân pe fiecare nouă pagină, am descoperit alţi
reprezentanţi ai credinţei – C. S. Lewis , John Donne – ale căror voci, mai
domoale, veneau peste timp să mă convingă că există, undeva, şi creştini
iluminaţi, dincolo de Lege prin Har, dincolo de judecată, prin dragoste şi
dincolo de patimă, prin raţiune. […] am hotărât să pornesc în căutarea unor
oameni de la care aveam ceva de învăţat, ale căror modele mi s-ar fi părut
vrednice de urmat. Aveam să găsesc câteva.”
Tot ce urmează după
aceste scene în cartea „Cu sufletul
rămas în viaţă” se poate uşor asemui cu un muzeu al figurilor vii, cu o
galerie de imagini care se încăpăţânează să transmită mesajul lor multă vreme
după ce efemeritatea existenţei şi-a spus cuvântul. Yancey a căutat cu
totdinadinsul ca sufletul să îi rămână în viaţă şi căutarea aceasta l-a dus în
prezenţa unor oameni din a căror inimă ţâşneau cu adevărat izvoare de ape
limpezi, dătătoare de viaţă. Galeria aleasă spre prezentare nu poate fi
descrisă drept uniformă sau echilibrată şi trădează, prin coloratura
personajelor alese, tendinţa autorului de a alege sinceritatea în locul
prezentărilor moderate care nu rănesc pe nimeni.
13 personaje sunt
lăsate să se prezinte şi nici una dintre ele nu scoate în faţă părţile bune
încercând să măture sub covorul de fruze moarte greşelile şi slăbiciunile cu
care viaţa le-a fost colorată. 13 personaje, fiecare dintre ele oameni reali şi
deschişi căutării, uneori agonizante, unui Dumnezeu care să dea sens vieţii
lor. 13 personaje a căror viaţă vorbeşte mai tare decât cuvintele lor, înşirate
uneori în cărţile fundamentale ale umanităţii, 13 personaje ca nişte
indicatoare majore spre un Dumnezeu personal care iubeşte, salvează şi aşteaptă
în slavă.
Suntem luaţi după aceea
din tărâmul estetic şi cu masca pe faţă suntem duşi în prezenţa bolnavilor de
lepră, în America sau India, acolo unde dr. Paul Brand descoperă pentru
întreaga lume „darul durerii”. Rămânem aici fascinaţi de acest medic dedicat în
totalitate slujirii celor neslujiţi de nimeni pentru a ne minuna o dată şi încă
o dată de chipurile maiestoase pe care Cristos le ia în oamenii care Îi
urmează.
Ne ştergem lacrimile
impregnate de molecule de durere, bucurie, ruşine pentru neimplicarea noastră
şi fericire datorita apropierii Cerului şi mergem mai departe. Îi vom cunoaşte
îndeaproape pe dr. Robert Coles, Lev Tolstoi şi Feodor Dostoievski, Mahatma
Gandhi, dr. C. Everett Koop, John Donne, Annie Dillard, Frederick Buechner,
Shusaku Endo şi Henri Nouwen, oameni care au reuşit prin scrierile şi vieţile
lor, prin orientarea lor, poate diferită dar întotdeauna sinceră, spre
divinitate să ţină în viaţă sufletul lui Philip Yancey, autorul care reuşeşte
să facă acelaşi lucru astăzi pentru noi.
„Aceştia sunt oamenii care m-au
ajutat să aduc la lumină comorile pierdute ale lui Dumnezeu.[…] Soren
Kierkegaard spunea “Datorită ghimpelui din talpă, saltul meu e mai înalt decât
al oricărui om cu picioarele sănătoase” Unii dintre oamenii zugrăviţi în
paginile acestei galerii de portrete dovedesc valabilitatea spunerii cu
prisosinţă. Aş adăuga, doar, că avem nevoie, totodată, de ajutorul celor care
ne arată în ce direcţie se cuvine să facem saltul respectiv. În ce mă priveşte,
aceştia sunt oamenii care îmi arată calea ” mărturisea autorul.